Desene-Animate - Cei unsprezece cocori de Hans Christian Andersen
Thursday, 2016-12-08, 5:18 PM | BUN VENIT Guest

Desene-Animate

Cei unsprezece cocori de Hans Christian Andersen

Departe, in tara unde se duc randunelele cand le goneste iarna de la noi, era un imparat care avea unsprezece feciori si o fata pe care-o chema Elsa.
Cei unsprezece frati, unsprezece printi, se duceau la scoala cu decoratii pe piept, cu spada la sold.

Scriau cu condeie de diamant pe tablite de aur, si spuneau frumos lectiile pe de rost; cu un cuvant, toate la ei aratau ca-s printi.
Surioara lor Elsa, statea pe-un scaunel de cristal si rasfoia o carte cu cadre, de-un pret asa de mare... cat o jumatate din imparatie.
Erau cu adevarat fericiti copiii acestia, dar fericirea asta nu putea sa tina in veci.

Tatal lor, care imparatea peste tot cuprinsul, se-nsura a doua oara c-o imparateasa rea de mama focului si care nu-i iubea deloc pe copii.
Ei simtira asta chiar din ziua intai.

Era sarbatoare mare; copii se jucau, si lume dupa lume curgea mereu la palat; atunci in loc sa le dea copiilor, ca de obicei, prajituri si mere zaharisite, imparateasa le trimise nisip intr-o ceasca de ceai, spunandu-le sa manance, ca-i foarte bun.

Dupa o saptamana, trimise pe mica Elsa intr-un sat, la niste oameni saraci; iar pe bietii printi ii pari la imparatul de-atatea rele inchipuite, incat acesta de la o vreme nici nu se mai ingriji de dansii.
- Duceti-va in toata lumea si traiti cum veti sti, le zise haina imparateasa.

Zburati in vazduh, fiti pasari mari fara glas.
Dar ea nu putu sa le faca tot raul pe care li-l dorea, caci in clipa aceea ei se schimbara in unsprezece cocori.
Si, scotand un tipat ciudat se inaltara in stol deasupra padurii din preajma palatului.

A doua zi in zori, trecura prin fata cocioabei unde era surioara lor Elsa.Se rotira in zbor de cateva ori, intinzandu-si ciocurile si batand din aripi.
Dar surioara lor dormea, si nimeni nu-i auzi, nimeni nu-i zari.Se ridicara in slavi si se facura nevazuti.Tarziu isi potolira zborul deasupra unei paduri intunecoase, la marginea marii.

Biata Elsa se juca in camaruta ei c-o frunza, caci n-avea alte jucarii.
Facuse in mijlocul frunzei o ferestruie: prin ea se uita la soare, si i se parea ca-n departare vede stralucind ochii fratilor ei; si razele soarelui care-i atingeau obrazul le simtea ca si cum ar fi fost sarutari de la fratii ei.

Treceau asa zilele una dupa alta.
Cand vantul clatina incetisor tufele de trandafir din fata casutei, el le soptea: "Ce poate fi mai frumos decat voi pe lume ?" Si trandafirii leganandu-se, raspundeau: "Dragalasa Elsa".
Duminica pe cand batrana statea pe prag citind in cartea-i de rugaciuni, vantul intorcand foile, soptea cartii: "Cine poate fi mai sfant ca tine ?; iar cartea-i raspundea: "Dragalasa Elsa"; si cartea, si trandafirii spuneau adevarul.

Cand implini cincisprezece ani, Elsa se-ntoarse la palat.
Imparateasa vazand-o atat de frumoasa, se facu foc si para de necaz, si prinse-o ura de moarte pe biata fata.
Ar fi dat mult ca s-o poata preface si pe ea in cocor ca pe fratii ei; dar nu se-ncumeta la una ca asta, deoarece imparatul nu mai putea de dor sa-si vada fata.

A doua zi de dimineata, imparateasa intra in odaia de baie, care era toata de marmura, impodobita cu covoare frumoase si cu perne moi.
Lua trei broaste, le saruta, si spuse uneia: "Tu sa te asezi pe crestetul Elsei, cand o intra in baie - ca sa fie proasta ca tine"; alteia: "Tu, pe frunte sa i te asezi, sa se faca urata ca tine, sa nu si-o mai cunoasca tatal sau"; iar celei de-a treia: "Tu pe inima sa-i stai, si s-o faci asa de rea, meat toata viata ei un chin sa fie".

Arunca broastele in apa limpede, care numaidecat se facu verzuie, apoi chemand pe Elsa o dezbraca si o vari in baie.
In aceeasi clipa o broasca i se aseza pe crestet, alta pe frunte si cea de-a treia pe inima; dar Elsa parca nici nu baga de seama.
Cand iesi din baie, trei flori de mac rosii sangerau luciul apei.

Daca broastele n-ar fi fost inveninate de sarutarea zgripturoaicei, atunci in trandafiri frumosi s-ar fi prefacut.
Se schimbasera in flori, numai atingand capul si inima fetei, atat de curata si de sfanta era ea, meat toate vrajitoriile n-aveau nici o putere asupra-i.
Vipera de imparateasa vazand ca nu poate izbuti la nimic cu toate farmecele ei, spoi pe biata fata cu zeama de nuca si-i facu toata pielea neagra; apoi o naclai pe obraz cu un fel de unsoare uricioasa si-i incurca tot parul, asa ca era cu neputinta s-o mai cunosti.
Imparatul cand o vazu se sperie si zise ca nu-i asta fata lui.

Nimeni n-o mai recunoscu, afara doar de cainele din curte si de randunele, dar ce folos, ca nu puteau vorbi! Atunci Elsa planse amar si se gandi la fratii ei, care erau departe, si mahnita, fugi din palat, strabatu campii si crivine si se infunda intr-o padure ce nu se mai sfarsea.
Nu stia singura unde se duce; toata dorinta ei era sa-si gaseasca fratii, care, nu mai incapea acum nici o indoiala, ca si ei trebuie sa fi fost izgoniti in toata lumea.

In curand innopta.
Biata fata nu mai vedea drumul; istovita de osteneala, se lasa pe iarba moale, se inchina si-si rezema capul de radacina unui copac.
Peste tot domnea tacere adanca.

Aerul era placut, si mii de licurici straluceau prin iarba cu luminitele lor verzui. Atinse cu mana o ramurica, si gazele lucitoare picurara asupra-i ca firimituri de stele.
Toata noaptea Elsa visa pe fratii ei, ii vedea jucandu-se si scriind cu condeiele lor de diamant pe tablite de aur, si rasfoind cartea cu cadre care pretuia cat jumatate de imparatie.

Dar in loc sa scrie ca alta data pe tablite numai bete si nule, acum scriau ispravile lor mari, si tot ce-au vazut si tot ce-au simtit. In cartea cu cadre toate erau vii: pasarile cantau, oamenii se miscau si veneau sa vorbeasca si cu Elsa si cu fratii ei. Si cum intorcea o foaie, toti isi luau numaidecat locul, ca sa nu se faca incurcatura printre cadre.

Cand se destepta Elsa, soarele era sus; dar ea nu-1 vedea din pricina copacilor mari care-si intindeau ramurile dese asupra ei; numai razele lui strabateau si se parea ca-i o panza subtire de aur ridicata de vant.

Miresme dulci pluteau in aer, si pasarile veneau si se asezau pe umerii fetei.
Auzea murmurul unei ape care curgea lin intr-un lac, al carui fund era numai din nisip curat si marunt.
Tot lacul era inconjurat de maracini inalti si stufosi; intr-un singur loc cerbii facusera o deschizatura.
Pe-acolo ajunse Elsa la marginea apei, care era asa de limpede, meat, daca vantul n-ar fi miscat crengile si tufisurile, ai fi crezut ca-s zugravite pe fund.
Cand isi vazu in lac fata ei asa de neagra si urata, se ingrozi; dar luand apa-n maini si spalandu-si fata, se vazu iarasi curata si alba cum a fost.
Atunci dezbracandu-se de haine, intra in apa.

Niciodata limpezime de lac n-a oglindit mai frumoasa fata de imparat.
Dupa ce se imbraca si-si impleti parul, dand de-un izvor in apropiere, bau apa in pumni, si porni inainte-n adancul padurii fara sa stie unde merge.
Se gandea la fratii ei, si mai ales la Dumnezeu de sus, care n-are s-o lase pierzarii.
El care da roade pomilor salbatici pentru hrana celor rataciti, El ii puse-n cale un mar ale carui crengi se-ndoiau de greutatea merelor ce le purta; Elsa se opri aici si isi potoli foamea.

Apoi iar porni, si merse, merse pana ce-ajunse in desimea cea mai intunecoasa a codrului.
Acolo tacerea era asa de mare, ca auzea lung rasunand in urma zgomotul pasilor ei, si fosnetul frunzelor uscate de-abia atinse de picioarele ei.
Nu se vedea o singura pasare, si nici o raza de soare nu strabatea printre crengile lungi si stufoase.
Trunchii copacilor erau asa de apropiati unul de altul, meat i se parea ca-i inchisa intre gratii mari de grinzi.
Niciodata nu-si inchipuise o astfel de pustietate.

Se facu noapte; de randul asta nu se mai vedea nici un licurici prin iarba si nici o stea pe cer; cu mult amar pe suflet, Elsa se culca si adormi numaidecat.
In somn, i se paru ca ramurile se desfaceau deasupra ei si Dumnezeu din cer, inconjurat de ingeri, o privea cu bunatate.
Cand se destepta, nu stia bine dac-a visat asta, sau a fost adevarat.

Merse mai departe in puterea codrului si intalni o baba c-un cos plin cu fructe, din care-i dadu si ei cateva.
Elsa o intreba daca n-a vazut unsprezece feciori de imparat calari strabatand padurea.

- Nu, raspunse baba, dar ieri am vazut unsprezece cocori; aveau coroane de aur pe cap, si-si roteau zborul pe deasupra unui lac nu departe de-aici.
Si duse fata pe-un coboras; in vale serpuia un raulet, ale carui maluri erau umbrite de copaci inalti cu crengile aplecate in jos.

Elsa isi lua ziua buna de la batrana, si porni inainte pe lunca rauletului pana la capatul lui, unde se varsa intr-o nemarginita intindere de apa.
Acolo se desfasura marea in toata frumusetea ei; inaintea fetei, cat cuprindea cu ochii, era numai stralucirea marii, dar nici o panza, nici o corabie nu se zarea.

Cum sa mearga mai departe ? Se uita lung la pietricelele de pe tarm, cum le rotunjise si le poleise apa; si sticla, si fier, si piatra, toate se netezisera la fel, si doar lunecarea apei e mai usoara decat atingerea delicata a mainii unei fete.
- Pietricelele astea s-au facut asa lucii, de mult ce s-au frecat de valuri; iata cum tot ce-i aspru se netezeste.
Va mul|umesc, valuri limpezi si neadormite, pentru invatatura ce-mi dati; am sa fiu si eu neadormita: inima-mi spune, ca voi aveti sa ma duceti intr-o zi langa fratii mei iubiti.

Pe iarba aruncata de mare, erau unsprezece pene de cocori, albe, stropite de cateva picaturi de apa.
Roua era, sau lacrimi ? Cine putea sa stie ? Elsa le aduna si facu un buchet.
Ea nici nu baga de seama singuratatea; marea cu schimbarile ei vesnice, ii infatisa in cateva ceasuri privelisti atragatoare, cate nu i-ar fi putut arata toate lacurile intr-un an de zile.

Cand venea un nor mare, negru, marea parca zicea: "Si eu pot lua fata asta".
Atunci vantul tulbura valurile si ele se acopereau de-o spuma alba.
Cand dimpotriva, norii erau rosii si vantul potolit, marea se asemana cu o floare de rasura, aici trandafirie, aici alba, aici verzuie.
Iar cand era liniste, la cea mai usoara adiere, apa salta usor, ca pieptul-unui copil adormit.
Catre asfintitul soarelui Elsa zari unsprezece cocori, avand coroane de aur pe cap, si care se apropiau de tarm.
Zburau unul dupa altul, parca era o panglica lunga, alba.

La vederea asta ea urca repede coasta si se ascunse in dosul unui tufis. Indata cocorii se asezara imprejur, falfaind din aripile lor albe si mari.
Cand soarele scapata de tot, penele cocorilor cazura si ei se schimbara in unsprezece feciori de imparat: erau fratii Elsei.

Ea scoase un tipat cand ii vazu, si se arunca in bratele lor, chemandu-i pe nume.
Nespusa fu si bucuria lor cand o vazura.
Mare si frumoasa, aproape sa n-o mai cunoasca; radeau si plangeau totodata, si intelesera ca si ea fusese lovita de aceeasi rautate a masterei lor.
- Noi zburam sub chip de cocori, zise cel mare, atata vreme cat soarele luceste pe cer, dar cum apune, luam iar trup omenesc.
Din pricina asta, aproape de asfintitul soarelui, trebuie sa ne asezam pe pamant; daca am zbura inainte in slavile cerului, am cadea din inaltimi, ca niste oameni, in prapastie.

Noi nu stam in tara asta, noi locuini dincolo de mare, intr-o tara tot asa de frumoasa, dar pan-acolo drumu-i lung de tot; trebuie sa treci marea si nu-i nici o insula unde am putea poposi noaptea.
O singura stanca ascutita, unde abia incapem, inghesuiti unii intr-altii, se ridica in mijlocul marii. Si cand marea e infuriata suntem adesea acoperiti de valuri; cu toate astea multumim lui Dumnezeu si pentru adapostul asta.

Acolo petrecem noaptea sub chip de oameni.
E singurul mijloc ce-avem de a vedea tara noastra scumpa, si ne trebuie, ca sa trecem marea, cele doua zile mai lungi din an.
Nu ne este ingaduit sa ne vedem tara decat o data pe an; unsprezece zile putem sta aici, si-atunci zburam deasupra marii de unde zarim palatul in care ne-am nascut si unde traieste tatal nostru, turnul inalt al bisericii unde este ingropata mama noastra.

Tufele si copacii parc-ar fi rudele noastre; caii salbatici alearga in livezi, ca-n vremea copilariei noastre; carbunarii canta inca aceleasi cantece vechi, pe care le-ascultam cu-atata placere.

Intr-un cuvant aici e tara noastra, spre care pururi se indreapta gandurile noastre, si unde te regasim in sfarsit, scumpa surioara.
Mai avem doua zile de stat, si pe urma trebuie sa ne ducem intr-o tara frumoasa, ce e drept, dar care nu e tara noastra.
Cum sa te luam cu noi ? N-avem nici corabie, nici barca.
- Ce-as putea face oare, ca sa va scap, zise Elsa.
Si toata noaptea pusera la cale mantuirea lor; abia catre ziua atipira.
Elsa se trezi in bataia de aripi a cocorilor.
Fratii ei, schimbati iarasi, se inaltau facand roate mari in vazduh.
Numai unul dintre ei, cel mic, ramase langa dansa.

El puse capul pe umarul fetei, ea-i mangaia aripile albe, si petrecura astfel toata ziua impreuna.
A doua seara venira si ceilalti, si cand soarele asfinti, se prefacura iar in feciori de imparat.
- Maine plecam, zise cel mai mare, si nu mai venim decat peste un an.
N-am vrea sa te lasam aici; ai tu destula putere ca sa vii cu noi ? Eu singur te-as putea purta cat tine codrul tot; iar laolalta aripile noastre, vor fi in stare sa te duca pe deasupra marii.

- Da, da, luati-ma cu voi, zise Elsa.
Si-n graba ei impletira toata noaptea un fel de plasa din trestii si rachita.
Pusera pe Elsa inauntru, si cand rasari soarele, cei unsprezece cocori luara plasa in ciocurile lor si zburara in nori cu surioara lor, care dormea inca.
Si fiindca razele soarelui cadeau drept pe obraz, unul din cocori zbura deasupra capului ei, ca sa-i faca umbra cu aripa-i intinsa.
Cand se trezi Elsa, pamantul nu se mai vedea; ei i se parea ca viseaza inca, atat de neinchipuit era zborul asta printre nori, deasupra marii.
Langa dansa era o ramura incarcata cu fructe de toata bunatatea, si un manunchi din radacinile cele mai gustoase; fratiorul ei cel mai mic i le pusese.
Si dansa ii zambi cu recunostinta, ca tot el era acela care zbura deasupra ei, umbrind-o cu aripile lui.

Cocorii se inaltara atat de sus, ca intaia corabie ce se zarise sub ei, li se paru un pescarel pe apa.
In urma lor era un nor mare, ca un munte; Elsa isi vazu lunecand umbra ei si a celor unsprezece cocori, si umbrele erau mari ca de uriasi; niciodata nu vazuse ceva mai frumos; dar cum se inalta soarele pe cer, umbrele se topeau.

Ca o sageata in vazduh, asa zburau cei unsprezece cocori, mai incet totusi ca de obicei, caci acum duceau si pe surioara lor.
Cerul se posomori deodata, si noaptea se apropia; Elsa ingrijorata, se uita cum scapata soarele spre asfintit, si stanca pustie nici nu se zarea inca.
I se paru ca si cocorii isi miscau mai cu greu aripile.

Si numai ea era toata pricina intarzierii lor; caci daca apunea soarele, ei facandu-se iar oameni, ar fi cazut in mare si s-ar fi inecat.
Se ruga lui Dumnezeu din tot sufletul ei, dar stanca tot nu se arata.

Norii negri se apropiau din ce in ce; vantul prevestea furtuna, tunetul incepu a bubui si fulgerele scaparau tot mai dese.
Acum soarele atingea marea; inima fetei zvacnea.
Cocorii, repede coborara, asa de repede meat ei i se paru ca si cade; dar deodata isi luara iar zborul.
Soarele se vedea numai pe jumatate, cand ea zari stanca pustie; se arata cat un caine de mare care si-a scos capul din apa.
Soarele nu mai era decat o steluta cand ea puse piciorul pe stanca; si cand se stinse de tot, ca cea din urma scanteie dintr-o hartie aprinsa, isi vazu fratii imprejurul ei, stransi gramada, si tinandu-se toti de mana.

Nu mai era nici un locsor gol.
Valurile izbeau stanca si treceau peste capetele lor; cerul parea in flacari; tunetele bubuiau fara incetare.
Elsa si cu fratiorii ei, tinandu-se de maini, ridicau ochii si glasul catre Dumnezeu, ca sa le dea putere si ocrotire.
In zori furtuna se potoli.

Cocorii isi luara zborul cu Elsa, de cum aparu soarele.
Marea era inca zbuciumata; de sus vazuta, spuma ei se arata ca mii de lebede leganate de valuri.
Deodata Elsa vazu in fata ei niste munti mari, care pareau ca plutesc in aer.

In mijlocul stancilor si ghetarilor stralucitori, se vedea un castel urias imprejmuit de gradini randuite in trepte una deasupra alteia.
La poalele muntilor erau paduri de palmieri, care faceau flori frumoase si mari cat roata carului.
Fata intreba daca asta-i tara unde merg; dar ei clatinara din cap, in semn ca nu-i asta; palatul acela minunat, care-si schimba mereu infatisarea era locuinta zanei Morgana.

Niciodata faptura omeneasca nu-i pasise pragul.
Pe cand privea Elsa, fermecata de vederea asta, munti, paduri, castel se naruira deodata, si-n locul lor se vazura douazeci de biserici marete, toate la fel, cu turnurile si ferestrele ascutite.

I se paru ca aude si orga cantand, dar era numai vuietul valurilor.
Ajunsese chiar aproape de bisericile acestea, cand, pe neasteptate, le vazu prefacandu-se in corabii multe care se leganau sub ea; apoi se stersera si ele, si nu ramase decat o ceata care plutea deasupra marii.
In sfarsit iata si tara unde trebuiau sa ajunga.

Erau munti albastri cu paduri de cedri, orase, palate.
Cu mult inainte de asfintitul soarelui, Elsa se afla pe-o stanca, in fata unei pesteri mari inconjurata de o pajiste intinsa, ca un covor inflorit.
- Acum, sa vedem ce-o sa visezi la noapte, ii spuse cel mai mic dintre frati, si-i arata odaita ei de culcare.
- De-as visa numai cum sa va fiu de vreun folos, raspunse ea; si gandul asta atat ii stapani mintea, ca pana ce adormi ea se ruga lui Dumnezeu sa-i fie-ntr-ajutor.

Deodata, i se paru ca-i ridicata in slavile ceresti pana la palatul de ceata al Zanei Morgana.
Acum zana venea spre ea, si, cu toata frumusetea si stralucirea ei, semana aidoma cu baba care-i daduse fructe in padure, si care-i spusese despre cei unsprezece cocori albi ce purtau pe cap coroane de aur.

- Fratii tai, ar putea scapa de legaturile vrajii, zise zana, dar iti trebuie pentru asta multa putere si statornicie.
E adevarat ca apa, desi atingerea ei e mai usoara decat a mainilor tale, rotunjeste pietrele cele mai aspre; dar ea nu sufera durerea ce va trebui s-o indure degetele tale; ea n-are simtire si nu stie nimic din chinurile care te asteapta.
Vezi urzica asta ? Sunt multe la fel imprejurul pesterii unde dormi tu.

Dar numai acelea care cresc pe morminte in cimitir sunt singurele de folos.
Nu uita nimic din ce-ti spun.
Din locurile acelea sa culegi urzicile, cu toate ca mana ta, numai cat le-o atinge, are sa se faca toata basici; sa strivesti cu picioarele tale urzicile acelea, sa le faci fuioare, sa le torci si din ele sa tesi unsprezece haine cu maneci lungi.
Vei arunca aceste haine peste cei unsprezece cocori, si vraja va inceta.

Dar, tine bine minte, ca din ziua cand vei incepe lucrul si pana ce-1 vei sfarsi, ani de-ar trebui sa treaca pana atunci, un cuvant sa nu spui.
O vorba de vei rosti, vorba aceea va strapunge inima fratilor tai ca o lovitura de cutit.
Vezi deci, ca viata lor atarna de limba ta.
Nu uita nimic din sfaturile mele.

Zana atinse cu urzica mana Elsei, si Elsa se destepta ca arsa de foe.
Era ziua de mult, si aproape de locul unde dormise era o urzica intocmai ca aceea pe care-o vazuse in vis.
Atunci fata ingenunche, multumi lui Dumnezeu, si iesi din pestera ca sa se apuce de lucru.
Culese cu mainile ei delicate urzicile care o usturau, si rabda cu draga inima durerea, ca sa-si scape fratii ei iubiti.
Zdrobi cu picioarele ei goale fiecare urzica, si facu din toate fuioare verzi.
Cum asfinti soarele, sosira si fratii ei.

Se speriara grozav cand o gasira muta, si crezura ca asta-i o noua vraja a masterei lor; dar vazandu-i mainile, intelesera ce facea ea pentru dansii; cel mai mic incepu a plange, si lacrimile lui picand pe mainile fetei, basicile piereau, si durerea inceta.
Toata noaptea si-o petrecu lucrand; nu mai vroia nici sa doarma, pana ce nu-i va mantui pe fratii ei.
A doua zi, plecand cocorii, ramase singura; niciodata nu trecuse mai repede ceasurile pentru ea.
Ispravise intaia haina si incepuse pe-a doua.

Pe cand lucra ea asa zorita, un sunet de corn s-auzi in padure, care-o inspaimanta.
Si zgomotele se apropiau, se auzea acum si latratul cainilor; ea atunci repede intra in pestera, isi stranse toate urzicile intr-un morman, si se aseza pe ele, ca sa le-ascunda.

Curand dupa asta un caine iesi din maracini, apoi un altul si inca unul.
O luara la fuga latrand, si-apoi iar se-ntoarsera; indata dupa ei venira si vanatorii toti, si cel mai mandru dintre ei, care era chiar imparatul acestei tari, se apropie de Elsa.

Niciodata nu vazuse el o fata mai frumoasa.
- Cum ai venit tu aici, dragalasa copila ? Elsa clatina din cap, caci viata fratilor ei atarna de tacerea ei, si-si ascunse mainile sub sort ca nu cumva imparatul sa-i afle durerea.
- Vino cu mine, urma el: tu nu poti sa ramai aici.
Daca esti si buna pe cat esti de frumoasa, iti voi darui matasuri si odoare scumpe, coroana de aur voi pune pe capul tau, si cel mai mandru palat al meu va fi locuinta ta.

Apoi o si lua pe calul lui.
Ea plangea si-si frangea mainile, dar imparatul ii zise: - Nu vreau decat fericirea ta, si ai sa-mi multumesti intr-o zi.
Porni astfel printre munti, urmat de toti ceilalti vanatori.
Pe inserate se zari mareata cetate, cu bisericile ei inalte.
Imparatul duse pe Elsa in palatul lui, unde izvoare de apa aruncau pietre scumpe sub inalte bolti de marmura, in salile mari unde pereti si tavanuri straluceau de maiestrite impodobiri.

Dar ea, in loc sa se uite la toate frumusetile astea, plangea si nu-si mai lua gandul de la fratii ei.
Numaidecat doamnele Curtii o imbracara cu vesminte imparatesti, ii impletira parul cu pietre scumpe si-i acoperira mainile-i ranite cu manusi moi si subtiri.

Era asa de uimitor de frumoasa in podoabele astea, ca toti curtenii se inchinara in fata ei pana la pamant, si imparatul o alese de sotie, cu toate ca marele preot dadea din cap mormaind ca mandretea asta de fata nu poate fi decat o vrajitoare, care fura ochii lumii si mintea imparatului.
Dar el astea nu le lua in seama, porunci sa cante muzica, bucatele cele mai alese fura aduse la masa.

Cele mai frumoase fete din toata imparatia prinsera a juca imprejurul Elsei, si apoi o plimbara prin gradini inflorite si prin sali minunate.
Dar pic de zambet nu se arata nici pe buzele nici in privirea Elsei; mahnirea singura se vedea, numai ea stapanea intreg sufletul fetei.
In sfarsit imparatul deschise usa odaii unde urma sa doarma Elsa; odaia asta era toata imbracata in scumpe covoare verzi si se asemana cu pestera de unde o luase imparatul.

Pe jos era mormanul de urzici, si in tavan era agatata haina care-o tesuse.
Unul dintre vanatori adusese lucrurile astea, numai asa de-a minune.
- Aici te vei putea gandi la fosta-ti locuinta, zise imparatul, iata si lucrul tau; in mijlocul stralucirii care te va inconjura iti va fi dulce sa te gandesti la zilele trecute.

Elsa vazandu-si lucrul ei, se insenina si se rosi de bucurie.
Se gandi la mantuirea fratilor ei, si saruta mana imparatului; acesta o imbratisa si porunci sa traga clopotele, ca sa vesteasca tuturor nunta lui.
Fata cea frumoasa, dar muta, din padure, era acum imparateasa tarii.

Drept e ca si unele vorbe urate ajunsera la urechea imparatului, dar el nu puse nici un temei, si nunta se facu.
Si tocmai cel care scornise astfel de vorbe fu silit sa puna coroana pe capul miresei; el de necaz, i-o apasa atat cat putu.
Dar ea nu simti nimic, toate gandurile ei erau indreptate spre soarta fratilor ei.

Muta-i era gura, dar ochii ei aratau dragoste imparatului, care era atat de bun si nu voia decat fericirea ei.
Din zi in zi il iubea mai mult, si ar fi putut sa i se destainuiasca si sa-i spuna toate chinurile ei, dar trebuia sa ramana muta pana ce-si sfarsea lucrul.
Noaptea, pe-ascuns se ducea in odaita ce semana cu pestera ei, si acolo lucra de zor; ispravi astfel sase haine.
Dete sa inceapa pe-a saptea si iata ca nu mai avea fuioare.

Stia ea ca urzicile de care avea nevoie cresteau in cimitir, dar trebuia ca singura sa le culeaga, si cum sa se duca acolo ? "Ce-i oare durerea degetelor mele, fata de cea a sufletului meu ? isi zicea ea, voi incerca, Dumnezeu poate ma va ajuta".
Si, tremurand, parc-ar fi savarsit o fapta rea, se strecura binisor, la lumina lunii, in gradina, trecu prin lungile alei, strabatu.
apoi ulitele pustii si ajunse la cimitir.

Zari, pe cea mai larga piatra de mormant, un cerc de vrajitoare groaznice, care dezgroapa mortii si le sfasie carnea.
Elsa e silita sa treaca prin fata lor; ele o urmaresc cu privirile lor dracesti, fata insa isi face cruce si trece inainte, isi culege urzicile care-o ardeau, si se intoarce la palat.

Dar unul dintre curteni o vazuse; el capata credinta ca imparateasa nu-i decat o vrajitoare, care a fermecat pe imparatul si pe tot norodul.
Imparatul afla deci curand cele ce se intamplasera; doua lacrimi mari curgeau pe obrajii lui, si banuiala crunta ii sfasia inima.
Mai multe nopti de-a randul se facu el ca doarme; vazu pe Elsa sculandu-se, si-o urmari binisor pana la odaita unde se ducea ea.
Din zi in zi imparatul se facu mai posomorat, biata imparateasa baga de seama lucrul asta; dar ea nu intelegea care sa fie pricina, si supararea asta spori si mai mult chinurile ce-ndura pentru fratii ei.

Lacrimile ii picurau pe scumpele-i matasuri, ca boabe de margaritar, totusi nu pierdu nadejdea si lucra inainte.
Nu mai lipsea acum decat o singura haina; dar trebuia ca inca o data sa se mai duca la cimitir sa-si culeaga urzici.
Se gandea cu groaza la drumul asta si la inspaimantatoarele vrajitoare; dar hotararea ei era neclintita, ca si credinta-i in Dumnezeu.
Porni deci, imparatul insa, si curteanul ce-o dusmanea, o urmareau.

O vazura cum intra in cimitir, zarira mai departe vrajitoarele cum isi savarseau fioroasele nelegiuiri.
Imparatul se departa infricosat, gandindu-se ca frumosul cap ce se rezemase pe pieptul lui era al uneia din aceste dihanii.
- Norodul s-o judece! porunci el; si norodul o osandi arderii pe rug.

Smulsa din stralucirea patului, fu aruncata intr-o inchisoare intunecoasa, unde vantul suiera printre gratiile ferestrei.
In loc de covoare si matasuri nu avu alta perna decat mormanul de urzici ce culesese.
Hainele arzatoare ce tesuse, acestea-i erau singura invelitoare; si totusi nici n-ar fi putut sa-i dea ceva mai scump inimii ei.
Si punandu-si nadejdea in Dumnezeu, se apuca iar de lucru.

Copiii pe strada cantau cantece de batjocura pentru ea, si nu era fiinta sa-i spuna o vorba buna.
De-odata intr-o seara, o pana alba de cocor cazu pe fereastra ei; era cel mai mic dintre frati care-si regasise surioara.
Elsa incepu sa planga cu hohot de bucurie, cu toate ca noaptea urmatoare avea sa fie ultima noapte pentru ea; dar hainele erau acum aproape gata, si fratiorii ei nu erau departe.

I se trimise un preot, caruia sa-i marturiseasca toate nelegiuirile ei.
Elsa cand il vazu clatina din cap, si cu ochii il ruga sa nu mai staruie cu intrebarile lui.
Trebuia ca numaidecat in noaptea asta din urma sa-si sfarseasca lucrul, fara de care, chinurile ei toate, si lacrimile si lungile nopti de veghere, toate erau in zadar.

Preotul pleca rostind cuvinte de amenintare; dar Elsa, stiindu-se nevinovata, isi urma lucrul ei.Soriceii aduceau urzicile la picioarele ei, ca sa-i ajute, si o mierla se aseza pe fereastra si-i canta toata noaptea, ca sa-i mai aline durerea.

Cu un ceas inainte de rasaritul soarelui cei unsprezece frati sosira la poarta palatului, cerand sa vorbeasca numaidecat imparatului.
Li se raspunse ca asta nu-i cu putinta; era inca noapte, imparatul dormea, si nimeni nu indraznea sa-l scoale.
Ei insa staruira, apoi facura amenintari, meat fu nevoie sa se cheme paznicii.In larma asta imparatul se trezi si intreba ce s-a intamplat; dar deodata soarele rasarind, cei unsprezece frati nu se mai vazura; unsprezece cocori zburau pe deasupra palatului.

La portile cetatii se gramadea multimea ca sa o vada arzand pe vrajitoare.
Un cal jegarit ducea caruta unde era ea, impodobita intr-o haina de panza groasa.
Parul ei lung si frumos ii cadea despletit pe umeri, fata-i era galbena ca ceara, buzele i se miscau incet, pe cand degetele ei torceau inca fir subtire din fuiorul verde.

Nici la moarte mergand nu voia sa-si curme lucrul. Cele zece haine erau la picioarele ei si ispravea acum pe-a unsprezecea.
Multimea adunata isi batea joc de ea ocarand-o: "Uite cum boscorodeste vrajitoarea! Nu-i carte de rugaciuni ceea ce are in mana! Nici la ceasul ei din urma nu vrea sa-si lase farmecele.

Sa-i smulgem hainele astea blestemate, si-n mii de bucati sa le rupem!" Maini grosolane erau gata sa insface pe biata fata, cand iata ca apar unsprezece cocori albi si se aseaza in jurul ei pe caruta, falfaind incet din aripile lor mari.

Multimea se dadu inapoi, speriata.
- Asta-i un semn de la Dumnezeu, poate ca-i nevinovata, zisera incet vreo cativa; dar nimeni nu indraznea sa rosteasca vorbele astea in gura mare.
Calaul se apropie si apuca pe osandita de mana; ea atunci repede arunca cele unsprezece haine pe cocori, care intr-o clipa sa schimbara in unsprezece mandri feciori de imparat.

Cel mai mic ramasese cu o aripa in locul bratului, caci o maneca de la haina lui era inca neispravita.
- Pot, in sfarsit, sa vorbesc, striga surioara fericita; aflati ca sunt nevinovata.
Si vazand poporul toate acestea, se inchina in fata ei, ca inaintea unei sfinte; dar imparateasa biruita de-atata zbucium, cazu lesinata in bratele fratilor ei.
- Da, e nevinovata! zise cel mai mare, si povesti tot adevarul.

Pe cand vorbea el, un miros ca de pe-o dumbrava de trandafiri se raspandea in aer; caci fiecare lemn din rugul pregatit pentru ea prinsese deodata radacina si se acoperise de frunze si flori. Locul de chin se prefacu intr-un tufis de trandafiri rosii, deasupra carora stralucea o floare alba, luminoasa ca o stea. Imparatul rupse floarea asta si o puse pe inima Elsei, care se destepta; pe fata ei se zugravea acum linistea si fericirea.

Toate clopotele bisericilor incepura sa sune singure; pasarile veneau in stoluri, si niciodata un imparat n-avu un mai mare alai, ca acel care-aduse la castel pe cei doi soti tineri si frumosi.